Dor

 De ce simt dinspre interior (suflet) ca porneste un foc care ma macina, de ce aceasta suferinta?
Din cauza dorului. Da, dupa parerea mea dorul de ceva e singurul care te poate face sa fi in acelas timp dezamagit si extaziat(desi poate e prea mult spus).
  Ma doare pentru ca mi-e dor. Mi-e dor de timpul cand singur cutreieram imprejurimile casei mele pentru a "cerceta" in joaca mea de copil, de zilele insorite in care ma trezeam in casa bunicilor de sunetul cocosilor la ora 10 (pentru mine cantau la 10), de serile de vineri impreuna cu toata familia mea de atunci, in care tata si mama ne povesteau povesti frumoase, inainte de a ne trimite la somn si a ne spune "noapte buna somn usor sapte purici pe-un picior, sapte si pe celalalt sa va traga jos din pat" si sa ne intrebe "pe cine iubiesti mai mult, pe mama sau pe tata?", mi-e dor de fratele meu de atunci, care acuma cica s-a casatorit, va dati seama ce batran sunt, mi-e dor de iernile friguroase, parca portocalele auveau alt gust atunci , demult. Mi-e dor de verisorii mei, plecati sa se faca domni pe la facultate, de jocurile noastre inocente, de bunica suparata ca iar i-am "intors casa pe dos". Mi-e dor de prietenul meu de la liceu, de orele petrecute acolo,(Bacovia nu cunoaste semnificatia liceului, dar gusturile nu se discuta), de fapt de tot ce tine de liceu, de incercarile si esecurile mele in abordarea fetelor, de zambetul meu care reflecta inima mea care tresarea atunci cand i-am zambit fetei acelea dragute care a venit sa ma intrebe "unde e clasa ta?", de ea mi-e dor, de cealalta mi-e dor, de planurile mele, de rasetele lor de glasurile colegilor si de doamna diriginta in momentul in care a zarit cartile in mainile noastre, cartile de joc; mi-e dor dar dorurile se amplifica si ma gandesc ca exista doua posibilitati sa traiesti cu amintiri frumoase insa nostalgiea timpurilor trecute sa te te macine pe dinauntru sau sa uiti de ele sa crezi ca ceea ce urmeaza o sa fie mai bun, dar nu e asa, si pana la urma, poti sa fi dezamagit sau sa te prefaci ca nu esti. Asa ca, tu, copile, ramai copil pentru totdeauna pentru mine.

Cu greseli!

 Am hotarat in urma impartiri constiintei mele in doua , in urma confruntarii celor doua tabere ale constiintei mele faptul ca greselile sunt normale.

  O data cu noi inceputuri se sterg greselile si...avem loc de multe altele.
Mai nou sunt la facultate, inntr-un oarecare oras, universitar se spune, in jur sunt greseli. Ma tot bate un gand, poate am gresit facultatea. Dar nu are nimic, lucrurile astea se intampla mai tot timpul. greselile fac parte din fiinta noastra, Sunt singur ca am facut cel putin o greseala(sunt sigur ca am facut mai multe) in postarea aceasta, dar cum ii spuneam "profei" mele de romana cand vroia sa-mi dea lucrarea inapoi ca sa-mi corectez greselile(pentru ca faceam o groaza) de ce sa le corectez eu daca le daca  puteti sa le corectati dumneavoastra? nu-mi pasa de greselile astea. Cel putin atata timp cat scriu la limita decentei, cat nu scriu la fel ca moajoriteatea amatarilor de messenger . Chiar si profii universitari gresesc, da i-am auzit gresind.
        Exista greseli de care trebuie sa ne pese, iar acele greseli sunt sesizate de un oarecare senzor, am auzit o poveste de la un batranel ca senzorul ala, e pus in om de la inceputul timpurilor. Senzorul e constiinta, semnalizeaza ceea ce trebuie sa facem si ce nu. E la fel ca si la aeroport cand treci prin poarta treci pe acolo si ticaiei mai treci o data si ticaie ,daca jandarmul de la poarta nu ti-ar spune sa lasi la o parte ceea ce face ca paratul sa ticaie noi ne-am obisnui cu ticaitul, ni s-ar parea ceva firesc.
       Oare se poate ca lucrurile gresite pe care le facem sa para firesti? E bine sa para asa?